În serile senine,
când luna se arată
Din vălurile nopţii,
cu chipul străveziu,
Ţesând pe-a Terrei
faţă o pânză fermecată
Din raze de lumină
şi-al Saharei pustiu,
Când toată lumea
doarme, visând ziua de mâine
Şi vreun Grivei mai
latră dup`un întârziat,
Cu ochii-n depărtare
eu mă gândesc la tine
Şi-aş vrea să-ţi aud
glasul ce-odat m-a mângâiat.
Când cerul se
aprinde de-al făcliilor stele
Şi nici o şoaptă
nu-i să le-nspăimânte,
Aş vrea să îţi văd
chipul, luceafăr printre ele
S-aud privighetori ce
au venit sa-ţi cânte.
Să-ţi simt mâna
uşoară că îmi dezmiardă părul
Şi răsuflarea-ţi
caldă şi zâmbetul de zână
Şi pasu-ţi de mătase
cum se îndepărtează
Şi glasul tău cel
tainic să-mi spună:
„Noapte
buna!”.